Mierea este de multe ori la îndemână un remediu natural cu care ne putem trata simplu şi eficient. Omul modern însă nu mai este atent la tot ce are valoros în jurul său şi împrumută de multe ori “valorile” pe care le impune mass-media. În încercarea de a-şi recăpăta sănătatea, el se întoarce însă tot mai mult la natură şi începe să valorizeze ceea ce înainte nici nu remarca. Astfel, mierea care părea a fi doar un simplu îndulcitor, cu risc de producere a diabetului, dacă este consumat în exces, redevine ceea ce a fost, de fapt, dintotdeauna: un aliment cu proprietăţi deosebite şi, în acelaşi timp, un remediu eficient pentru menţinerea şi recăpătarea sănătăţii.

Un lucru remarcabil care confirmă valoarea mierii de albine este faptul că ea apare menţionată în toate cărţile sfinte ale umanităţii, atât în Biblie (Vechiul şi Noul Testament), cât şi în Coran, în Talmud şi în scrierile greco-romane, egiptene, arabe, chineze şi indiene. O asemenea părere pozitivă unanimă nu poate decât să certifice valoarea unui remediu de tip aliment-medicament, absolut indispensabil sănătăţii noastre.

Astfel, se spune despre Sfântul Ioan Botezătorul că trăia în deşert şi se hrănea cu lăcuste şi miere sălbatică. În Evanghelia după Luca, Iisus, imediat după Înviere, când se arată apostolilor, cere să I se dea de mâncare, pentru a dovedi că este înviat în carne şi oase şi nu un spirit: “Vedeţi mâinile Mele şi picioarele Mele, că Eu Însumi sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi, că duhul nu are carne şi oase, precum Mă vedeţi pe Mine că am. Şi zicând acestea, le-a arătat mâinile şi picioarele Sale. Iar ei încă necrezând de bucurie şi minunându-se, El le-a zis: Aveţi aici ceva de mâncare? Iar ei I-au dat o bucată de peşte fript şi dintr-un fagure de miere. Şi luând, a mâncat înaintea lor.”(Ev. Luca 24, 39-43)
În Sura 16, 68-69 din Coran se menţionează: “Domnul tău a dezvăluit albinelor: «Faceţi-vă case în munţi, în copaci şi în cele zidite de oameni, şi mâncaţi din toate fructele şi urmaţi cu supunere căile Domnului vostru.» Din măruntaiele albinelor iese o băutură felurită la culoare şi în care este un leac pentru oameni. Întru aceasta este un semn pentru un popor ce cugetă!” Iar Profetul Mohamed spunea că “mierea este un remediu pentru toate bolile.”

Hipocrat, părintele medicinei (460-377 î.Hr.), spunea că mierea face bună atât hrana, cât şi sănătatea şi vorbea despre proprietăţile cicatrizante ale mierii în cazul rănilor şi ulceraţiilor. Dioscoride, autor al unor fainoase texte despre plantele medicinale, considera că mierea este bună pentru răni purulente, hemoroizi, tuse şi boli de stomac. El spunea că “mierea deschide vasele de sânge, îmbunătăţeşte vederea şi elimină umezeala excesivă”, reduce inflamaţia amigdalelor şi omoară păduchii dacă se aplică direct pe piele.

Romanii recomandau, de asemenea, mierea în amestec cu substanţe grase, pentru tratarea ulceraţiilor.În Evul Mediu, mierea era folosită în amestec cu oţet sau plante medicinale şi aromatice.

În medicina arabă, mierea era recomandată pentru tratarea durerilor abdominale, purificarea şi eliminarea obstrucţiilor vaselor de sânge (în special a venelor), evacuarea stomacului şi intestinelor (şi eliminarea în acest mod a hranei în exces), curăţarea pieptului şi ficatului. Se spunea că este cel mai bun remediu pentru gingii, dacă se masează gingiile şi se clăteşte zilnic gura cu un amestec de miere cu oţet. Avicenna considera că mierea prelungeşte viaţa şi puterea de muncă şi o recomanda pentru boli pulmonare, tuberculoză şi insomnie.
În medicina egipteană străveche, mierea era inclusă în foarte multe reţete pentru aplicaţii externe, în special pentru vindecarea rănilor, iritaţiilor şi arsurilor, pentru hidratarea pielii uscate şi pentru probleme ale ochilor sau urechilor (adesea era amestecată cu ulei). Se folosea şi intern, pentru tratarea retenţiei de urină şi a durerilor de stomac.
În medicina populară africană, mierea era folosită pentru tratarea ulceraţiilor infectate, a durerilor de urechi, a constipaţiei şi ulcerului gastric.

În medicina Ayurveda, mierea este, de asemenea,un foarte bun excipient şi tratament pentru răni şi ulceraţii (inclusiv pentru aplicare zilnică în ochi, pentru conjunctivită, cataractă incipientă, iritaţii ale ochilor sau prevenire a glaucomului), calmează sughiţul, tusea şi setea, elimină enurezisul. Era folosită în tratarea anemiei, disfagiei, astmului bronşic şi bronşitelor. Folosirea sa este recomandată încă din perioada vedică, mierea având  proprietăţi de curăţare, legare, purificare, vindecare şi calmare a tuturor dosha-urilor (şi deci a tuturor dezechilibrelor). Se consideră că este un agent remarcabil pentru reîntinerire (Rasayana), deci ajută la păstrarea, transformarea şi revitalizarea energiei corpului. Era recomandată în doză de 3 linguri zilnic pentru adulţi şi jumătate de linguriţă de trei ori pe zi pentru copii. Un  test de verificare a purităţii mierii era expunerea mierii la flacără; dacă ardea fără să producă sunete, era considerată curată; dacă ardea însă cu zgomot, era considerată falsificată.

În medicina tradiţională chineză, mierea este considerată, datorită gustului dulce, ca aparţinând elementului Pământ, deci acţionează asupra Stomacului, Splinei şi Pancreasului, dar şi asupra Meridianului Trei Focare. Ca atare, după legea celor 5 elemente, ea hrăneşte elementul Metal (Eter), de care ţin Plămânii şi Intestinul Gros. Acest fapt confirmă rolul mierii în detoxifiere şi evacuare intestinală, precum şi în prevenirea şi tratarea răcelilor şi afecţiunilor pulmonare.

După cum am putut observa în scurta trecere în revistă de mai sus, mierea a fost cunoscută şi apreciată la toate popoarele din antichitate, ea fiind şi astăzi un etalon ce sugerează abundenţă, savoare, bogăţie, bunăstare. Este un motiv în plus care ne-ar putea convinge să înlocuim definitiv consumul de zahăr cu diferite tipuri de miere naturală, ale căror proprietăţi terapeutice depăşesc cu mult substanţele îndulcitoare obişnuite.

Dr. Cristina Pavel