Cândva, demult, oamenii mâncau fructe şi seminţe, rădăcini, tulpini, frunze, muguri, ciuperci etc.pe care le găseau în natură şi despre care ştiau că sunt comestibile. Cu cât civilizaţia a avansat, alimentaţia s-a îndreptat tot mai mult spre plantele cultivate de om, iar cele crescute spontan au ajuns să fie cosnumate doar primăvara (de exemplu, urzicile) sau în perioadele grele, de foamete sau crize, când nu existau alte surse alimentare.
În antichitate se consumau în alimentaţie multe plante pe care noi le considerăm azi, cel mult plante medcinale: măcriş, tulpini tinere şi frunze de nalbă, de brânca-ursului, frunzele şi seminţele de ştir, tulpinile de ghimpe şi osul-iepurelui, leurda, limba-boului. Dacă cele enumerate până acum fac parte din felurile de mâncare uzuale, pentru că au anumită savoare, existau şi alte plante mai puţin apetisante, precum ghindele de stejar sau rădăcina de papură, care erau consumate doar când nu se găsea altceva.
Bunicii noştri consumau în salate frunze şi boboci de flori de bănuţei (Bellis perennis), busuioc-sălbatic (Prunella vulgaris), cerenţel (Rheum urbanum), ciumărea (Galega officinalis), frunze şi tulpini tinere de iarba-şarpelui (Echium vulgare), limba-mielului (Borago officinalis) sau ciuboţica-cucului. Mai toate speciile de nalbă erau consumate crude. Coada-racului şi coada-calului, frunzele de captalan, rădăcinile de chimen, morcovul sălbatic, trifoiul, tătăneasa, urzica moartă se fierbeau în supe sau ciorbe. Mămăliga tradiţională românească se făcea cu mei, nu cu făină de porumb. Cu flori de coada-şoricelului se dădea gust chiftelelor de cartofi. Rădăcina de nap-porcesc (topinambur, Helianthus tuberosus) se folosea precum cartofii. Dulciurile se făceau şi cu fructe sălbatice (mere sau pere pădureţe), fructe de păducel şi dracilă, porumbe, răchiţele, fructe de scoruş sau păpălău sau flori de salcâm. Din castanele comestibile se făcea sufleu, budincă sau compot.
În loc de cafea se obişnuia să se bea fiertură de rădăcini coapte de cicoare, păpădie sau pir, sau decoct de fructe coapte de lemn-dulce, stejar sau gorun. Pe post de condimente pentru mai multe feluri de mâncare se foloseau: agrişele, cimbrişorul, busuiocul-cerbilor, călţunaşii, coada-şoricelului, dumbravnicul, genţiana, hameiul, iarba-neagră, obligeana, piperul-bălţii, roiniţa, schinduful, sulfina, sunătoarea, toporaşii, unguraşul, vinariţa. O abundenţă de arome, din care nu lipsea nici gustul amar natural.
O parte dintre reţete, abia acum începem să le re-descoperim. Chiar şi fructele pe care azi le consumăm uzual, aveau şi alte utilizări gastronomice populare. De exemplu, afinele se fierbeau în supă sau se murau şi se foloseau apoi pentru a acri salatele. Tulpinile proaspete, fragede, de angelică se foloseau ca şi condimente în salate sau serveau la prepararea unor lichioruri.
După cum vedeţi, strămoşii noştri erau mult mai apropae de natură, de care noi ne-am îndepărtat încet-încet. Aţi avut vreodată curaj să gustaţi o plantă proaspătă (comestibilă, utilizată în scop medicinal) de pe o pajişte? Veţi fi surprinşi de bogăţia ei de arome. Se spune că utilizarea plantei proaspete, sub formă de suc, este cea mai valoroasă pentru a beneficia de proprietăţile ei terapeutice (lucru care este, desigur, valabil în anumite condiţii). Aşa cum astăzi învăţăm să folosim polenul cules de albine sub formă crudă sau congelată, şi nu uscat, ca acum 30-40 de ani, sigur că treptat, pe măsură ce ne vom re-apropia de natură, vom re-trezi în noi gustul pentru savurarea plantelor drept alimente adevărate, şi nu „suplimente”.
Dr. Cristina Pavel
Specialist medicină de familie, api-fito-aromaterapie, acupunctură, homeopatie
