Plantele medicinale uscate, simple, neprelucrate, se mai găsesc încă, din fericire, de vânzare în magazinele naturiste din România. În Vest însă, locul lor pe rafturile din magazinele de suplimente este ocupat de produse complexe, preparate din ele. Faptul că plantele dispar tot mai adesea din magazine ar trebui să ne facă să le preţuim şi să le utilizăm cât încă le mai avem la dispoziţie.
Majoritatea oamenilor folosesc ocazional, tradiţionala “infuzie” sau “decoctul” (fierberea prelungită a unor părţi din plantă care îşi lasă mai greu, în apă, substanţele active), astfel că fiecare cunoaşte măcar, gustul de muşeţel, mentă, tei, codiţe de cireşe, gălbenele, păducel sau coada-şoricelului. Dar, chiar şi la aceste plante folosite uzual, pe care le cumpărăm din plafar, ar trebui să le verificăm calitatea. Nu întotdeauna termenul de valabilitate înscris pe cutie corespunde cu ceea ce se găseşte înăuntru. De aceea, fiecare persoană ar trebui să îşi poată da seama dacă mai poate consuma sau nu o anumită plantă medicinală.
În primul rând, când vrem să cumpărăm o plantă uscată, ar trebui să alegem, dacă e posibil, planta netocată, uscată simplu, în mănunchiuri, pe care o putem recunoaşte şi identifica. Dacă planta este deja tocată sau măcinată, îşi pierde mai rapid gustul şi efectele, iar noi nu mai putem verifica din ce e făcut acel praf de plante. Când planta a fost bine uscată, îşi păstrează culoarea naturală, inclusiv a petalelor florilor sau a verdelui frunzelor. Dacă planta are culoare maro şi nu are deloc miros, este posibil să fi fost uscată forţat şi să nu mai aibă valoare terapeutică. Gustul şi mirosul sunt cele mai rapide criterii de orientare, în ce priveşte valabilitatea plantelor. Dacă ele lipsesc sau sunt înlocuite de gusturi şi mirosuri necaracteristice, este bine să renunţăm la folosirea lor.
Pentru a recunoaşte gustul şi mirosul caracteristic al fiecărei plante, trebuie să fim familiarizaţi cu ele. Dacă în cazul plantelor aromatice, condimentare, mirosul sau gustul pot fi inconfundabile, nu acelaşi lucru se petrece şi cu plantele lipsite de compuşi volatili. Cel mai bun lucru ar fi să avem anumite repere legate de cum arată planta şi ce proprietăţi organoleptice are. În acelaşi timp, dacă vrem să verificăm plantele de import, dificultăţile cresc, pentru că trebuie să fim deja familiarizaţi cu proprietăţile lor, pentru a le testa dacă sunt eficiente sau nu. Metoda cea mai bună este cea provenită din tradiţia Ayurveda, în care se urmăreşte descrierea efectelor subtile energetice ale plantelor; de exemplu, efectul de încălzire sau răcire, prezenţa calităţilor de greu sau uşor, aspru sau neted etc., acţiunea generală asupra corpului (de tonifiere, neutru, sau de diminuare a greutăţii corporale), precum şi influenţa asupra persoanelor cu structuri corporale şi psiho-emoţionale diferite. În aceste degustări de plante, trebuie ţinut seama şi de faptul că loturi diferite din aceeaşi plantă pot avea nuanţe diferite de gust şi miros, pentru că provin din locuri diferite, sau sunt recoltate în momente diferite de timp. Important este să poată fi simţite calităţile gustative, tactile şi olfactive majore ale plantei respective.
Gustul dulce este prezent în multe rădăcini, dar şi în seminţe. Îl putem găsi predominant în plante precum lemnul-dulce, nalba mare, colţii-babei sau armurariul, dar şi în altele, la care gustul nu a etât de evident: valeriană, ciuboţica-cucului, tei, salcâm, urzică moartă, mătase de porumb, seminţe de cardamom. Gustul sărat îl întâlnim în plante precum urzica, limba-mielului sau algele marine. Gustul acru este caracteristic plantelor medicinale de la care se folosesc fructele: cătină, măceşe, păducel. Gustul iute (picant) este caracteristic unor plante folosite pentru condimentare sau ca stimulente digestive, precum cimbru, şovârf, piper, ardei iute, ghimbir, muştar, scorţişoară, cuişoare, rozmarin, busuioc etc. El este prezent şi în alte plante, care au compuşi volatili: angelică, obligeană, iarbă-mare, muguri de plop. Gustul amar este prezent în foarte multe plante: pelin, coada-şoricelului, coada-calului, unguraş, schinel etc. Gustul astringent este caracteristic plantelor care conţin taninuri şi care opresc diareea şi hemoragiile: stejar, afin, zmeur, mur, creţişoară.
La plantele aromatice, mirosul poate fi inconfundabil, mai ales dacă planta este proaspăt culeasă sau râşnită de curând. Câţi dintre noi nu suntem încântaţi de aroma răcoroasă de mentă a unor ceaiuri la plic? Din păcate, datorită volatilizării componentei de uleiuri esenţiale, ea diminuează tot mai mult, până nu se mai simte deloc, iar atunci, nu mai putem spune că planta este utilizabilă terapeutic. La fel, mirosul de obligeană, hamei şi valeriană se pot simţi de departe, ele fiind considerate chiar, insuportabile, de către unele persoane mai sensibile.
Închei cu speranţa că v-am trezit curiozitatea şi v-am determinat astfel să testaţi, de câte ori aveţi ocazia, calitatea plantelor medicinale pe care doriţi să le utilizaţi terapeutic.
Dr. Cristina Pavel
Specialist medicină de familie, apiterapie-fitoterapie-aromaterapie, acupunctură, homeopatie